Într-un moment de disperare în timpul Primului Război Mondial, elitele britanice au apelat la "forţele evreieşti" pentru a stinge conflictul, promiţându-le Palestina.
La 2 noiembrie 1917, cabinetul britanic a promis să susţină "stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu". Astăzi, ne uităm la Declaraţia Balfour ca la o promisiune cunoscută încă de atunci ca făcând referire la piatra de temelie a unui stat israelian în epoca modernă. Dar punctele de vedere şi motivele politicienilor britanici care au aprobat documentul nu erau deloc pure.
Dorinţa arzătoare a liderilor britanici era aceea de a câştiga Primul Război Mondial - toate celelalte obiective fiind secundare. Cu toate acestea, victoria părea tot mai îndepărtată la momentul respectiv.
După trei ani şi jumătate de război teribil, aliaţii Marii Britanii a devenit şubrezi: armatele franceză şi italiană au avut parte de o înfrângere catastrofică, iar armata rusă se afla la un pas de colaps total. Statele Unite ale Americii au aderat la conflictul în iunie, dar soldaţii americani nu au ajuns încă în Europa în număr suficient de mare pentru a face diferenţa. Între timp, Germania se pregătea să lanseze o altă mare ofensivă pe frontul de vest, scrie Foreign Policy.
În acest context, liderii britanici au tras la sorţi. Ei au crezut, de exemplu, că dacă ar mitui un aliat al Germaniei precum Turcia, aceasta ar putea abandona războiul. I-a oferit teritoriu şi bani. Turcia s-a arătat interesată, dar - în cele din urmă, după numeroase întâlniri în Elveţia - s-a răzgândit.
Britanicii s-au îndreptat atunci către noi aliaţi, sperând să atragă de partea lor o mare putere, cum, în mod eronat, o numeau la acel moment, care a rămas pe tuşă, forţele "evreimii internaţionale". Prin Declaraţia Balfour, liderii Marii Britanii s-au angajat într-un efort susţinut de a sprij
