UE continuă să agonizeze asupra problemei romilor, prezentându-se, în mare, la fel de şovăielnică şi imberbă ca până acum. Va continua să aloce sume substanţiale în vederea soluţionării acestei probleme pe cât de complicate, pe atât de perene, mulţumindu-se cu demersuri de faţadă care nu vor servi decât conturilor variilor consultanţi şi organizaţii favorizate. Pierre Lellouche, secretarul de stat francez pentru Afaceri Europene, a avut neîndoielnic dreptate atunci când a susţinut că procesul de integrare a romilor trebuie demarat la ei acasă, respectiv în ţările lor de baştină. Din păcate însă, domnul Lellouche a dat dovadă de o subtilitate marca Hrusciov atunci când a considerat că acest deziderat poate fi atins cu niscaiva bani oferiţi autorităţilor de la Bucureşti şi, în rest, cu ameninţări despre tot felul de repercusiuni în cazul în care rezultatele nu s-ar dovedi satisfăcătoare.

Comportamentul deseori problematic al membrilor minorităţii rome se datorează, fireşte, şi gradului de subdezvoltare a ţării în care s-au născut şi au crescut. Statul român nu dispune nici de resurse şi nici de voinţa necesară pentru a-i convinge să renunţe, treptat, la latura antisocială a conduitei lor, în timp ce forţa opiniei publice rămâne extrem de redusă într-o ţară care, anterior deceniilor ei de dictatură, a fost una preponderent agrară. În Franţa şi Marea Britanie, cetăţenii au reacţionat indignaţi în special atunci când grupuri de romi ocupau fie spaţii publice, fie chiar imobile private, părăsite peste weekend de către proprietari. Stau şi mă-ntreb însă dacă, din punct de vedere al reprobabilităţii, conduita lor este, de fapt, mai blamabilă decât cea a unui preşedinte al României care în 1995 solicita deschis judecătorilor ţării să nu mai dea soluţii de retrocedare a imobilelor confiscate de regimul comunist?!

Lăsând la o parte politicienii de stânga, deseori