Românii care au o părere foarte bună despre poporul din care fac parte îţi răspund amplu şi fără ezitare atunci când îi întrebi despre calităţile care ne definesc şi care ne deosebesc, în avantajul nostru, de alte naţii. Fără excepţie, toţi fac o pauză lungă dacă îi întrerupi din înşiruirea elogioasă a calităţilor naţionale şi îi întrebi cum se explică atunci că un popor extraordinar ca al nostru a acceptat să trăiască nu mai puţin de 25 ani sub tirania unui psihopat analfabet. De ce nu ne-au ajutat calităţile noastre să împiedicăm transformarea ţării în ghetoul murdar şi înfometat pe care tot România îl numeam?

Răspunsul pe care îl detestă toţi cei ce refuză să privească trecutul drept în ochi este că nu ne-am fi prăbuşit atât de tare în ultimele decenii ale comunismului fără o complicitate în masă cu agresorii. Am fi traversat ceva mai demn această perioadă neagră dacă un număr imens de români nu ar fi renunţat la demnitate, la onoare, la profesionalism, dacă nu s-ar fi dovedit dispuşi să accepte orice compromis pentru o viaţă materială mai puţin mizerabilă. Dacă nu ar fi acceptat să îi sacrifice pe cei din jur pentru a-şi îndulci calvarul.

Din acest punct de vedere, catastrofa noastră naţională nu reprezintă altceva decât suma abdicărilor individuale. Fie că este vorba de mult discutatul colaboraţionism cu poliţia politică, fie că este vorba de abandonul în faţa responsabilităţilor elementare care ne reveneau fiecăruia dintre noi: medici pentru care pacientul nu mai însemna nimic decât un furnizor de Kent şi cafea, procurori pentru care cetăţeanul în conflict cu statul era întotdeauna vinovat, ţărani care se chinuiau să semene, să plivească, dar nu aveau nici o remuşcare dacă recolta rămânea nestrânsă de pe câmp, muncitori care nu concepeau să plece de la întreprindere fără să fure măcar o sârmă, chelneri care te înşelau la nota de plată fără să cli