Copilul Marinică Ştefan a trecut Dunărea înot la doisprezece ani.

Trebuia să fie prima lui mare izbândă în viaţă, dar a fost prima mare decepţie. La doisprezece ani, Marinică era cel mai mic din orice grup ar fi făcut parte. Aşa a fost mereu, întâi era cel mai mic şi, dintr-o dată, fără ca nimic să anunţe momentul, se trezea că e cel mai mare. Când a fost să se însoare, la fel era cel mai necopt dintre toţi flăcăii din cartier şi, deodată, şi-a dat seama că a rămas cel mai vârstnic holtei.

După ce a ajuns complet sleit de puteri pe malul unde se strângea de obicei gaşca lui şi i-a văzut pe băieţi cât de speriaţi erau, şi cum îl priveau ca pe un mort înviat, a rupt-o pentru totdeauna cu ei. A riscat ca un dobitoc să treacă Dunărea înot de unul singur, ca să afle, ieşind din apă vânăt şi încă panicat, că nici unul, dar nici unul din cei care se lăudau c-o făcuseră cândva nu spusese adevărul. Nici un băiat din grup nu traversase fluviul înot! Minţiseră, nenorociţii, ca să se dea mari, iar Marinică era să moară, pentru că Marinică credea în tot ce spuneau toţi cei mai mari decât el.

Odată ajuns la mijlocul Dunării, Marinică a descoperit câteva lucruri înfricoşătoare, de care nici unul din băieţii care se făleau cu trecutul fluviului înot nu pomenise. La mijloc apa curgea mai repede. La mijloc nu se mai zăreau malurile, la mijloc, oricât de tare ai fi dat din mâini şi din picioare simţeai că nu înaintezi. Dar cea mai îngrozitoare descoperire a lui Marinică Ştefan a fost aceea că la mijlocul Dunării valurile se încălecau. Nu mai urmau fără vlagă unul după altul, ca la mal, ci se luptau unele cu altele, şi-l trăgeau spre adânc. Dacă voiai să înaintezi, te scufundai. Dacă începeai să calci apa, ca să nu te îneci, valurile, care se încălecau ca nebunele, te târau la vale, acolo unde Dunărea se lărgea şi nimeni nu se încumeta s-o treacă înot.