Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Ne întoarcem, deci, la Aristotel.

- Nu ne întoarcem. Teoria sa nu se află undeva, în urmă, ci ne însoţeşte pentru că are o valabilitate mereu demonstrabilă. De altfel, îl cităm pe filosoful grec mai mult din politeţe. Şi fără să-i cunoaştem opera am putea oricând descoperi şi redescoperi că arta este în esenţă imitaţie.

- Un fel de fotografie...

- Ştii bine că nu la asta mă gândesc. Este vorba de o imitaţie inventivă.

- Inventivă sau neinventivă, o imitaţie tot imitaţie rămâne. Adică interioară originalului şi... inutilă.

- Inutilă?

- Bineînţeles. Pe lângă un măr adevărat, roşu, cu stropi de rouă pe el, ce rost mai are un măr desenat? Sigur că eu recunosc utilitatea fundamentală a artei, dar îţi pun această întrebare pentru a evidenţia insuficienţa teoriei tale. În caz că arta este imitaţie treb