A spune despre Livius Ciocârlie că este atipic sau inclasificabil e prea puţin. Imprevizibil în asociaţii şi răsturnări de sens, Livius Ciocârlie rămîne mereu fermecător, pentru oricine poate aprecia spectacolul ideilor laconic răsucite. Deşi, deschizîndu-i cărţile (în care realitatea şi (auto)ficţiunea merg de minune una pe urmele celeilalte şi, din cînd în cînd, se mai şi calcă pe picioare), te aştepţi să găseşti ceva la care, evident, nu te aştepţi, Livius Ciocârlie reuşeşte să surprindă, în ciuda prevederilor calculat asumate. Livius CIOCÂRLIE, Cu faţa la perete, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 248 p. Umorul, asociaţiile insolite sau întorsăturile de frază şi de sens, dar mai ales agera autoironie, în care se oglindesc nu numai sinele său, ci şi umbra celorlalţi, aduc cu ele o plăcere aleasă şi fecundă, dar şi o continuă solicitare a minţii cititorului, atîta timp cît neostenita relativizare prin haz de necaz şi ironie apăsată e cu dus-întors. Livius Ciocârlie se plimbă cu atîta dibăcie, cînd pe „suprafaţa adîncimii“, cînd pe „adîncimea suprafeţei“, pentru a smulge mici secrete din nuanţele nuanţelor, încît efectul de uluială (preferabil reflexivă) e inepuizabil.Spectacolul ideilor Prin volumul Cu faţa la perete, Livius Ciocârlie mai scrie o pagină din „cartea fără sfîrşit“ în care se joacă serios „de-a contabilitatea existenţială“ (cum plastic punea diagnosticul Mircea Mihăieş). Titlul aminteşte o sintagmă folosită de autor cu cîţiva ani în urmă, menită să ne sugereze acea moarte petrecută „cu spatele la lume“, echivalentă cu „cea mai deplină şi mai odihnitoare ştergere de sine“. Doar că, citindu-l, peretele acesta se dovedeşte o oglindă năzdrăvană, în care scriitorul, care stă cu spatele la lumea ce îl conţine, îi contemplă acesteia reprezentaţia surdă. Dar îi scrie şi subtitrarea, fişată definitiv în acea arhivă de „fraze colecţionate“, din