Să ne închipuim două ipostaze ale practicii medicale. Un medic hipocrat încercând să pună un diagnostic. Îşi priveşte bolnavul din toate părţile. Îl palpează de sus până jos. Îi ia în toate poziţiile pulsul. Îi miroase transpiraţia. Îi miroase urina. Îi scrutează scaunul. Îi frământă pur şi simplu abdomenul… Îl întreabă tot ce poate să îl întrebe despre dureri, despre alte suferinţe, despre intimitatea sa, despre rudeniile şi întâlnirile sale, despre poftele şi obiceiurile sale etc… Desigur, toate întrebările sunt orientate, sunt centrate pe o direcţie diagnostică, culegând informaţii, nuanţe ale informaţiilor şi sensurile lor. Practic, medicului hipocrat îi era imposibil să facă disjuncţie între boala pe care o caută şi omul a cărui boală o caută. (...)

El respectă individualitatea sacră a individului afectat de generalitatea unei boli, din care asociere (individualitate + generalitate) rezultă boala individului. În sensul hipocratic, individul bolnav are boala lui, iar boala generală se întruchipează, practic, prin individualizarea pe persoana afectată. Şi acum să vedem ce face confratele său actual. Vine un bolnav care are un set de plângeri. Aha!… Este prima concluzie. Îl trimite pe benzile rulante: aceste seturi de imagistică, aceste seturi de investigaţii funcţionale, acest set de screening, aceste seturi de chestionare… Toate cuantificate. Gata, trecem la sinteză! Acesta este rezultatul (diagnosticul). Este preluat de cutare secţie… Va fi supravegheat până la… Practic, individul care s-a îmbolnăvit a fost băgat pe benzile „de fabricare a sănătăţii“, care la capătul lor scot un produs finit. Dacă lipsa tehnicii medicale îl obliga pe medic să îşi cunoască bine bolnavul, să îi cucerească încrederea prin care să îi stimuleze optimismul (acţionând placebo pozitiv), prezenţa formidabilei tehnici medicale actuale îi oferă capcana de a-şi aborda bolnavul înt