În orice firmă sau instituţie, fie ea din România, fie de aiurea, sunt câţiva oameni conştiincioşi care ar munci la fel în orice condiţii. Ceilalţi muncesc mai mult şi mai bine, de frică. Cum slăbeşte supravegherea, cum se duce şi productivitatea pe apa sâmbetei, instantaneu. Sigur, în discursurile publice se vorbeşte numai despre motivare, niciodată despre frică. Însă a scoate în faţă stimulentele, sau, dimpotrivă, teama de a le pierde, de a nu mai primi recompense, m

În orice firmă sau instituţie, fie ea din România, fie de aiurea, sunt câţiva oameni conştiincioşi care ar munci la fel în orice condiţii. Ceilalţi muncesc mai mult şi mai bine, de frică. Cum slăbeşte supravegherea, cum se duce şi productivitatea pe apa sâmbetei, instantaneu. Sigur, în discursurile publice se vorbeşte numai despre motivare, niciodată despre frică. Însă a scoate în faţă stimulentele, sau, dimpotrivă, teama de a le pierde, de a nu mai primi recompense, măriri de salariu, avansări în carieră etc. înseamnă a vorbi despre acelaşi lucru, în fond. Şi în ţările civilizate aceste mecanisme funcţionează la fel, deşi mai subtil şi de multe ori cu bătaie indirectă: punitate socială difuză, limitarea accesului la oportunităţi, marginalizare etc. De aceea, autoreglementarea e o utopie frumoasă pentru România în acest moment, şi va fi încă multă vreme de acum înainte. Fără un mecanism de dublu control, nimic nu poate funcţiona fără suspiciune în România în acest moment; nici măcar în Biserică sau la Academia Română, adică acolo unde ar trebui să fie efluvii de moralitate. Unde au dus autonomia locală, descentralizarea, achiziţiile publice lăsate la mâna fiecărei instituţii, autonomia universitară? Dar toate categoriile profesionale care funcţionează în regim de autoreglementare: magistraţii, avocaţii, notarii, farmaciştii şi mulţi alţii? Câte dintre aceste Consilii Superioare, Asociaţii,