Când un prieten mi-a spus că nişte băieţi şi-au pus ambiţia pe "seceta" asta să facă un soi de Rock Social Club cu săli de repetiţie, întâlniri cu mai multe trupe de gen, jam session-uri, proiecte, studio de înregistrări am zis că asta e un fel de nebunie. Ca atunci când te arunci în cap de la etajul 10 fără să ştii dacă jos te aşteaptă pompierii cu plasa. Am vrut să-i cunosc. Cântă pentru că le place şi nu sunt măcinaţi de ambiţia de a deveni vedete ale muzicii rock. Dar visează. "Cred că visul oricărei trupe este să cânte pe un stadion şi să vină din underground în mainstreem. Eu refuz să cred pe cineva care îmi spune că vrea să rămână în underground. Cam ăsta e cursul, nu? De asta cânţi. Ca să te audă cât mai multă lume. Împărtăşeşti ceea ce cânţi ca oricare altă artă. Nu vrei să cânţi pentru tine". El e Mihai, basistul. Habar n-am câţi ani are ,că nu l-am întrebat şi ştie cu ce se mănâncă rockul. Pe pâine şi pe stomacul gol. Cei doi chitarişti sunt Adrian şi Ştefam, bateristul este Mirko Grusa, iar vocalul, Andrei. Dacă Mihai e un pic mai agitat, întrecut doar de baterist, o mână de om, dar un munte de energie, chitariştii sunt echilibrul adus în trupă. Nu ştiu dacă-s ardeleni, da' aşa par. Că-s mai molcomi aşa. Toţi sunt "The Lefters", o trupă tânără care nu s-a apucat de mult de făcut muzică, dar care ştiu cu ce se mănâncă rockul de mici.
"Trebuie să te integrezi în familie. Trebuie să devii parte din ea. Familia aceea de povestitori" - "The Edge" - U2
Când s-au apucat de muzică, şi-au dat seama că cel mai greu este să găseşti o sală de repetiţie, "aşa pe sufletul tău". "Am fost peste tot şi nu am găsit nimic care să fie pe gustul nostru. Noi avem chestia asta, să ne simţim ca acasă. Şi atunci am zis să facem o sală de repetiţie pentru noi, a noastră. Şi după două luni am găsit acest spaţiu central, fix la kilometrul zero. La subsol fusese un cl
