Trei sau patru picioare şi un blat pentru şezut. Cu spătar, braţe sau fără... Un obiect atât de simplu, de banal, de obişnuit...
Şi totuşi... minunat. Fundamental necesar. Utilitar, funcţional şi, ei bine, da, emoţional. Şi emoţionant. Scaunul care ne trebuie, cum ne trebuie, când ne trebuie...
Scaunul din hol, de lângă cuier, pe care lăsăm haine, corespondenţa, reviste, sacoşele pline, pălării, fulare, umbrele... pe care punem câte un picior - sau ne aşezăm - pentru a ne încălţa sau a ne curăţa pantofii... Pe care stăm pur şi simplu privind în gol gânditori înaintea unei călătorii importante; pe care ne aşezăm cândva târziu, prea târziu, mult prea târziu, ireparabil de târizu... să ne gândim, să ne liniştim, să ne tragem sufletul, să medităm, să plângem... într-o casă de care ne despărţim pentru totdeauna, într-o casă părăsită definitiv de cineva drag, în casa noastră - sau în alta - în care rămânem iremediabil singuri... din greşeală, din destin, de bătrâneţe... punct de staţie din care începe un alt capitol de viaţă.
Scaunul pe care uneori ne aşezăm pur şi simplu ca să murim, ultimul scaun din destinul nostru...; pe care stăm goi şi ne este frig; pe care facem amor, dragoste, sex, copii...
Scaunul de lângă fereastră, din sufragerie, pe care ne aşezăm să citim, să ne reculegem, să comemorăm, să recapitulăm, să ne amintim... Sau să privim pur şi simplu în gol, în lungul străzii sau la zidul cu iederă... la grădină, la geamurile vecinilor sau la un câmp
nesfârşit...
Scaunul pe care stăm să privim şi să ascultăm ploaia, să admirăm ninsorile, furtunile, apusurile şi răsăriturile de soare... scaunul pe care stăm ascunşi după perdea şi ne exersăm voyeurismul...
Scaunul de lângă masă pe care stăm să citim presa, corespondenţa, să privim albume cu fotografii, să scriem o scrisoare sau o listă de cump
