"Tradiţia este păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut", spunea exprimând un mare adevăr Constantin Noica. Nu e lucru uşor astăzi, când datinile străbune se păstrează cu greu în vetrele satelor. Există însă şi oameni care consideră drept o datorie de onoare a duce mai departe obiceiurile străbune.
În marele Sat din Dumbravă, sâmbătă, 25 septembrie, se vor reuni muzicanţi fără pereche care vor demonstra că lăutăria nu se învaţă de pe partitură ci se strecoară uşor, în suflet. Vor cânta de joc, de ascultare, ori de jale, aşa cum numai ei ştiu a face acest lucru.
Copacii au început să-şi scuture frunzişul, iar de la jumătatea lunii lui Răpciune s-a deschis sezonul culesului viilor. Dar până se gată via de cules, hai să mai zicem un cântecel, să fie mai cu spor! Jurnalul Naţional şi Complexul Naţional Muzeal "ASTRA" din Sibiu vă invită la Gala Festivalului "Tarafuri şi fanfare", să mai uităm de necazuri şi să aflăm poveştile scoase din tolba bătrânilor muzicanţi.
Cum stă treaba cu lăutăria azi? Să vă spun o întâmplare, dintr-un sat din Oltenia. Când soarele arunca unde roşietice spre apus, de pe prispa unei case din Gorj străbate uşor o doină de jale. O vioară susţine cântecul plămădit parcă din fiinţa celui care o zice cu foc, iar ciocănelele cad pe ţambal sporind misterul... "Ehe, taică, aşa doineau mai ieri toţi lăutarii satelor, iar când mergeam la seceriş răsunau câmpurile de cântece. Şi vesele, şi triste. După cum îi era sufletul omului atunci...", oftează un bătrân şi-şi continuă drumul cu paşi apăsaţi.
În vetrele satelor româneşti, bătrânii lăutari duc mai departe cântările străvechi. De când e doina? "De când lumea!" e răspunsul celor care s-au născut şi au crescut cu aceste cântări care te fac să te cutremuri, să trăieşti sentimente nedesluşite, de bucurie amestecată cu durere sfâşietoare, pentru ca,
