Evoluţia discursului public referitor la sistemul de pensii de stat este una spectaculoasă, urmărită pe parcursul ultimilor cinci ani. În urmă cu ceva timp o serie de ziarişti de la publicaţii de profil economic avansau ideea, pe atunci considerată paranoică şi alarmistă, că, şi din prisma evoluţiei demografice, dar şi a unui raport tot mai şubred contribuabil/beneficiar, actualul sistem de pensii de stat nu prea are viitor.
Aceste articole, de analiză, au stârnit la acel moment reacţii furibunde, şi din partea Guvernului şi a Ministerului Muncii, care au acuzat presa nici mai mult nici mai puţin decât de atentat la adresa siguranţei naţionale. Ulterior, după declanşarea în deplină splendoare a crizei economice, şi discursul public al reprezentanţilor Guvernului a ajuns în exact aceeaşi sferă a „atentatului la adresa siguranţei naţionale.” Mai întâi, anul trecut, reprezentanţii clasei politice, în contextul deficitului uriaş la care ajunsese fondul de pensii, au început să vorbească, timid, de posibilitatea ca actualii tineri cotizanţi la acest sistem să nu mai poată beneficia de el. Ulterior, semnalele de acest gen s-au înmulţit, culminând cu concluzia că România e o ţară de mâna a doua, care se împrumută pentru a-şi plăti salariile şi pensiile.
Şi această catalogare poate fi una justă, în măsura în care tranşele F.M.I. folosite pentru plata pensiilor echivalează cu o amanetare a viitorului. Tinerii de azi contribuie şi vor contribui şi pe viitor la fondul de pensii, după cum vor contribui, prin taxe şi impozite în creştere, la rambursarea banilor luaţi din exterior, cu dobândă, pentru achitarea salariilor şi pensiilor.
Ultimul discurs din media legat de sistemul de pensii e cel mai spectaculos, prin comparaţia cu un sistem piramidal, de tip Caritas, în care, pe principiul „urma scapă turma”, cotizanţilor de azi li se spune că nu vor beneficia nici