Atmosfera în ţară şi starea mea de spirit au ajuns la o asemenea încordare, încât de ore şi ore încerc să scriu pamfletul cordial cu care sunt dator cititorilor mei şi mi-e cu neputinţă. Ce să încerc? Ironie? Satiră? Sarcasm? Răspunsuri prea mici pentru o întrebare atât de mare: de ce trebuie să fie condamnată această naţiune la moarte?

Ştiu, desigur, regula jocului. După prohod, ar trebui să vină Învierea. Dar e chiar nevoie de această tragedie? Prin România haotizată circulă veştile rele mai disciplinat şi mai ţintit decât toate mijloacele tradiţionale de comunicare. Stăm zilnic, iată, cu ochii pe televizoare şi aşteptăm noile episoade ale sinistrului serial care anunţă desfiinţarea, risipirea şi înmormântarea României. Pe alţii i-au ocupat imperiile, i-au spart în bucăţi, dar n-au putut să-i desfiinţeze. Pe noi, după cum se vede, ne dislocăm noi din condiţia noastră, ne spargem, ne izgonim unii pe alţii.

Ce pamflet, fie el cât de puţin cordial, ar mai putea cuprinde această jale a României care intră în iarnă, săracă şi umilită, cu teama vechilor şi noilor retezări de salarii şi cu disponibilizările fără sfârşit? Iarna era pentru familiile româneşti anotimpul regăsirii de sine, perioada liniştii creatoare, a poveştilor spuse în tihnă copiilor, podoaba întregului an de zbucium şi neodihnă. Nopţile ei lungi predispuneau la reverie. Natura devenea un eveniment: e viscol în Tihuţa, sunt înzăpeziri la Dunăre, s-au blocat schiorii în Semenic, ninge apocaliptic la Vatra Dornei.

Astăzi nu se mai aude nimic despre nimeni, doar preşedintele Băsescu şi premierul Boc toacă la cap poporul român să se bucure că va trăi din ce în ce mai prost. Amândoi au o bucurie vindecătoare pe feţe, le place dezastrul pe care îl realizează şi îl anunţă. Sunt eroii unei Europe, care, de altfel, nici nu-i bagă în seamă. Ce mai contează românii? Cantităţi negli