Oare tentativa unor analişti de a introduce în dezbaterea publică ideea că Banca Naţională ar fi greşit drumul când a ales să nu deprecieze excesiv leul - provocând astfel mari suferinţe populaţiei şi economiei reale - nu cumva pleacă de la o confuzie? Concret: nu cumva cursului leu-euro îi este hipertrofiată funcţia de medicament de grupurile ce pledează pentru îngenuncherea monedei naţionale, fiindu-i ignorată cealaltă funcţie, generală, de termometru al economiei?
Să presupunem că în 2008, anul ce a prefaţat recesiunea, apoi în 2009 şi 2010, ani de recesiune grea, BNR ar fi intervenit agresiv în piaţa valutară. Şi, drept urmare, ar fi ţintit un curs de 7 lei/euro sau chiar de 12 lei/euro... cum i s-a reproşat că n-a făcut. Dacă, aşadar, ar fi mizat pe cartea deprecierii forţate, alegându-şi ca ţel brutalizarea leului şi slăbirea lui excesivă, e limpede că avea şi capital, şi expertiză, şi personal capabil să îndeplinească un astfel de obiectiv chiar şi pe o piaţă atât de sensibilă şi de complexă cum este piaţa noastră valutară. Desigur, costurile ar fi fost mari. Foarte mari. Banca Naţională ar fi fost nevoită să cheltuiască timp, energie şi bani ca să smulgă leul din matca realităţii determinate de legităţile pieţei şi să impună o minciună, un curs artificial. Ce ar fi obţinut în schimb? În nici un caz alinarea suferinţelor populaţiei şi nici vindecarea rănilor economiei reale. Dimpotrivă, suferinţele ar fi fost mai mari şi mai multe. Iar recesiunea ar fi fost şi mai grea.
Să judecăm. În plan extern, piaţa noastră valutară ar fi fost decuplată de la sistemul pieţelor din regiune. După ani mulţi, între 2000 şi 2008, în care Banca Naţională a luptat din răsputeri ca să înfăptuiască şi să consolideze o cuplare solidă. Astăzi, în vremuri de criză, este o certitudine că mişcările cursului leu- euro sunt bine racordate la ritmurile cursurilor de s
