Aşteptările mele de atunci erau în acord cu aşteptările unei literaturi care cultiva cu fervoare excepţionalismul romantic, în felul briliant pe care îl ilustrau beţiile literare ale lui Nichita Stănescu. Adăugaţi aici sentimentul de biserică al literaturii cu îngerii ei (cei care rezistau în numele esteticului), cu demonii (agenţii propagandişti), cu martirii care nu prea erau – dar îi visam cu toţii –, cu înalţii ierarhi (criticii zişi de întâmpinare sau cronicarii), cu escatologia mântuitoare pe formula: „nu am acum recunoaştere, dar istoria literară va face dreptate şi va corecta anonimatul în care trăiesc“. De altfel, mare parte din acestea au rămas şi astăzi. Mai adăugaţi aici viaţa literară (azi i se spune marketing), care presupunea doze apreciabile de ipocrizie dublate de snobism care nu mă deranja, ba aş zice că mă simţeam bine (citeşte „flatat“!) în asemenea medii dispuse să aprecieze, să admire: la urma urmei, snobismul este generos. Ceea ce mă încurca mai mult era obligaţia de a fi permanent deştept literar în raport cu „confraţii“, de a fi inteligent fără istov, de a şti tot ce mişcă, tot ce se întâmplă în Ecclesia, de a fi permanent „în priză“, de a avea toate cărţile la zi citite pe bune şi despre care să am păreri decisive. De fapt, faţă de toate mă simţeam în culpă: ipocrit, mincinos, zâmbitor, băiat bun şi cât mai „corect“ literar, adică nicicum. Posibilele păcate mai sus enumerate mă urmăreau în raporturile mele cu lumea literară pe care o frecventam – o frecventez – din necesităţi promoţionale.

Reaşezarea mea în raport cu toate aceste stereotipuri literare s-a petrecut odată cu întâlnirea cu Lucian Raicu şi Sorin Titel la Timişoara. Conduceam pe atunci Cenaclul Studenţesc „Pavel Dan“ şi urma să lansăm două cărţi de referinţă ale literaturii române: Clipa cea repede a lui Sorin Titel şi Reflecţii asupra spiritului creator a lui Lucian Ra