Curios destin au unele cuvinte: „miníster“, de pildă, însemna în latină „sclav“, „slujitor“, „cel care serveşte la masă“ etc. În acest caz, „prim-ministru“ ar fi însemnat, desigur, „prim-servitor“. Schimbarea de sens s-a produs în acord cu natura monarhiilor absolutiste. Deja, în Antichitatea târzie, „miniştrii“ împăratului, adică sclavii şi liberţii săi, căpătaseră o mare putere în raport cu ceilalţi, mai ales cu nobilii sau, dacă vreţi, cu „mogulii“ momentului. Deveneau astfel miniştri în sens modern, chiar dacă statutul lor juridic continua să fie servil, ei fiind însărcinaţi de principe să-i împlinească dorinţele. Mai târziu, în epoca Luminilor, odată cu apariţia ideii de „stat“ ca încarnare a „binelui comun“, ministrul devine mai curând servitorul acestui bine, reprezentat de stat, decât al suveranului. Ba chiar şi acesta uneori, precum Frederic cel Mare al Prusiei, se denumea pe sine „primul servitor al statului“. Oricum, un anumit statut „servil“ al miniştrilor şi al primului ministru ar trebui să-l constatăm persistând şi la noi – ceea ce, din păcate, nu prea se întâmplă.
Iată-l pe Emil Boc: considerat mediocru, dar onest şi muncitor, văzut multă vreme drept un „ministru“ (în sensul iniţial) al preşedintelui Băsescu, Boc a arătat, cu ocazia recentei remanieri, că nu mai înţelege funcţia de „prim-ministru“ ca pe un serviciu adus binelui public, ci ca pe o putere autonomă. El nu se mai află în slujba nici a „suveranului“ – ceea ce nu era nici cazul să o fi făcut –, nici a binelui public – ceea ce e îngrijorător. I s-a cerut din mai multe locuri, inclusiv din interiorul partidului (cu încurajări prezidenţiale), să demisioneze. Existau motive. Cabinetul are cea mai mică popularitate avută vreodată de vreun guvern, din 1990; încă nu se întrevede vreo încheiere a crizei economice; măsurile de austeritate lovesc dur în nivelul de viaţă al populaţiei. @N_P