Cunosc un om care nu se îndură să ducă nimic la gunoi. Dacă te miri că se uită de o jumătate de ceas la o lădiţă de şipci pentru lămâi şi portocale şi o întoarce pe toate părţile, nu mai scapi de el. Îţi explică la ce-ar fi bune şipcile alea albe şi ce nechibzuiţi sunt negustorii care le aruncă. Nu are mania strânsului, ci a refolosirii. Ambalajul de carton ceruit, în care se vinde iaurtul, nu mai e bun pentru iaurt, dar în mod sigur, zice el, e bun la altceva. Pe moment, n-are soluţii, dar dacă nu leapădă nimic, din tot ceea ce alţii duc la ghenă, e pentru că odată şi odată va trage din toate un folos. Broaştele stricate şi yalele, care mai pot fi reparate, îl bagă într-un soi de transă tehnică. Are o întreagă teorie a pieselor de schimb.

Poate că-i mult spus o filozofie, însă nici un filozof n-a pus atâta patimă în promovarea unei idei cât pune el în demontarea broaştelor şi a yalelor şi apoi în sortarea pieselor, din care ar putea monta alte broaşte şi yale. E apostolul unui provizorat activ. Cândva, nu peste multă vreme, va duce până la capăt toate treburile, pentru care adună ce adună acum. E fascinat, de asemenea, de cutii şi cutiuţe, cu care face tot felul de combinaţii, până ce orânduieşte cutiile una într-alta, stabilind noi recorduri. Îţi arată, de exemplu, o cutie de pantofi, unde a îmbucat de la mare la mic 127 de cutii din ce în ce mai mici.

Parcă s-ar întrece cu o întreagă omenire, care risipeşte şi trebuie salvată. Dacă s-ar ocupa de recuperarea unor lucruri, care să dovedească o criză a consumului sau un caz de orbire colectivă, e foarte probabil că îndârjirea lui ar putea să facă prozeliţi. Dar universul în care se mişcă e limitat şi miroase a sărăcie în fază finală. Nu e un maniac ca bătrânele acelea pe care le vedem la televizor cu apartamentul copleşit de gunoaie. E o persoană deosebit de ordonată, care însă face din discip