N-am plătit pentru Guns N'Roses, eu pentru Axl Rose am plătit. Am plătit să-l văd bătrân, gras şi cu o mustaţă pe oală, pe el, pe sex simbolul de acum 15 ani după care suspinau prietenele noastre. Şi pentru asta am fost dispus să fac următoarele:

•să-l aştept două ore. Ştiam că întârzie, aşa că m-am baţâit de pe un picior pe altul citind în gând înainte şi înapoi reclama luminoasă de la World Trade Center, în aşteptarea momentului în care -mă gândeam eu subversiv- mulţimea avea să arunce cu pahare în el, ca la Dublin.

• să ascult în deschidere o trupă de canadieni infantili, Danko Jones. Cunoaşteţi genul: dintr-aceia care cred că, dacă zici "fuck" şi "fuckers" la două cuvinte, asta ţine loc de cântat. N-au încălzit pe nimeni, ba, mai mult, au creat iritare şi mai mare. Primele huiduieli, care s-au înteţit apoi în orele de aşteptare, cu canadienii ăştia au apărut.

• să particip în premieră, la un vanghelion, de la care mai lipsea Vanghelie. Atât i-a dus capul pe organizatori: dacă-i la Romexpo, atunci e musai ca poporul să aibă parte de mici, bere, cozi rotate la toalete şi să-şi rupă hainele în înghesuială. Pe la opt, fumul de grătare era atât de dens şi înţepător încât ziceai că GN'R va cânta în deschidere la Viorica din Clejani. A fost cel mai prost organizat concert din Bucureşti, cu oameni bulucindu-se la intrare şi la ieşire, ca la răvăşitul oilor.

• să mă delectez cu show-ul făcut de un deştept insistent din mulţime care avea o "lanternă cu laser", cu care s-a jucat şi înainte, şi în timpul concertului.

Concertul a început cu "Chinese Democracy", iar, după primele melodii, mulţi din jurul meu au plecat. E drept că nu vedeai ce se întâmplă pe scenă decât dacă te urcai pe tomberoanele de gunoi. Unii au reuşit să vadă "cum arată Axl" graţie unui ecran lateral (nici prea bâtrân, nici prea gras, dar ce mustaţă!), iar unele graţie um