Înainte de schimbarea statului şi instituţiilor ar trebui să încercăm a ne schimba pe noi înşine. Altfel rămânem la văicăreală.
Cu ceva timp în urmă, într-o galerie pariziană, am găsit stinghere două tablouri imense ale maestrului Horia Damian. Şi-au găsit locul pe peretele biroului meu de la „Adevărul" de parcă se întorseseră acasă. Au ceva dintr-o catapeteasmă abstractă ce îndeamnă la linişte şi meditaţie.
În biroul meu de la Londra am atârnat colecţia de peisaje urbane a unui roman din New York. Căutând să-şi facă meseria în altă parte, arhitectul Radu Şerban (sunt mândru că mi-a fost asistent în tinereţe la arhitectură) şi-a luat familia şi desaga în spinare acum vreo 30 de ani. Geometriile violete şi roşii, şi albastre, şi galbene, proiectate pe ceruri de un alb de mătase, au ceva din căldura portului tradiţional. Au ceva din textura şi culorile unui covor oltenesc.
Am văzut pe un perete din prăvălia unui mic negustor dintr-un oraş italian o icoană pe sticla prinsă pe un ştergar brodat cu motive româneşti.
Acum câteva zile citeam scenariul pentru un film la Hollywood al unui mare romancier român plecat din ţară cu aproape 50 de ani în urmă. Dincolo de întâmplări, ghiceai o iubire imposibilă nu pentru că cei doi veneau din lumi complet opuse, ci pentru că el o zidea, ca şi meşterul Manole, în altarul scrierilor lui viitoare într-o altă limbă decât cea maternă.
Un gunoier din Atena fluiera o doină pe ritmul căreia îşi plimba alene mătura pe trotuar.
În schimb, oricât de multe studii a făcut, bucătarului danez de pe iahtul meu nu-i ies niciodată sarmalele (cu mămăliga o mai ghiceşte uneori).
Purtăm cu noi o sensibilitate care ne e proprie. Prin ea suntem puternici. Ne e dor de acasă. De multe ori mă întreb de ce. Odată reîntorşi în ţara gâlcevilor noastre cotidiene, parcă n-am mai avea nimic în comun. „Mai dă-l în mă-s
