Latinescul cultura şi-a transmis, prin împrumut, în limbile moderne atât sensul propriu, de lucrare a pământului, cât şi pe cel figurat, de îngrijire a spiritului ("Cultura animi philosophia est", "Filosofia este cultura spiritului", a spus Cicero în Tusculanae Quaestiones, în anul 45 înainte de Hristos, contrazicându-i pe cei care vor să vadă începutul modernităţii în Epoca Luminilor). Româna a preluat cuvântul din două surse, cea franceză, pentru semantism, şi cea latină, pentru ajustarea formei.

Fără a intra în labirintul detaliilor legate de apariţia, dezvoltarea şi interpretarea conceptului de cultură, vom încerca să ne limităm la uzul din limba comună, sintetizând şi ordonând sensurile cuvântului.

Pe de o parte, avem sensul propriu, cel de agricultură (cultura plantelor, plante de cultură, cultura câmpului etc.), cu o extindere spre creşterea unor specii animale (cultura viermilor de mătase, perle de cultură etc.) iar de aici, prin specializare în domeniul biologiei experimentale, cel de proliferare a microbilor într-un mediu controlat (cultură microbiană, bulion de cultură). În sfârşit, ca un corolar al acestei ramuri de dezvoltări semantice, numim, de pe la începutul sec. XX, cultură fizică exerciţiile menite a asigura sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc (cu excrescenţa numită culturism). Plante, microbi, anumite animale şi corpul omenesc, toate fac obiectul culturii, adică al îngrijirii atente şi stăruitoare.

Pe de altă parte, avem sensurile figurate ale cuvântului, reductibile la ideea îmbogăţirii spirituale, la nivel individual sau colectiv. La nivel individual vorbim de cultura generală, de cultura bogată, vastă sau impresionantă a cuiva sau, dimpotrivă, de o spoială de cultură, iar la nivel colectiv de cultură naţională, de cultură clasică sau modernă etc. Să mai remarcăm că sensul din urmă se datorează influenţei