Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.
- Deci, după opinia ta, există un singur mod de a înţelege arta. Celelalte sunt interzise. Nu s-ar putea spune că ai vederi prea largi...
- În felul acesta l-ai putea acuza şi pe un arbitru de şah că nu are vederi prea largi întrucât nu-i lasă pe jucători să mute calul şi altfel decât în formă de L. Când facem împreună nişte reguli, când stabilim o convenţie, este absurd să mai vorbim apoi de "largheţe". În fond, nimeni nu te opreşte în sens fizic să cauţi într-un film informaţii de interes turistic sau, jucând şah, să muţi calul în diagonală, dintr-un colţ în altul al tablei. În ceea ce mă priveşte, simt chiar o anumită simpatie pentru experimente de acest fel. Dar ele se desfăşoară în afara cadrului dat. A unui cadru pe care tot noi, cândva, l-am instituit prin consens.
- Nu-mi amintesc să fi ajuns împreun
