N-ar fi prima dată când scriu despre felul în care, în istorie, gastronomia şi faptele de arme ori cele diplomatice s-au intersectat. De data aceasta - apelând şi la scrierea jurnalistului Constantin Bacalbaşa, "Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare" - vă propun două istorioare cu parfum culinar care au punctat două dintre alianţele militare regionale cele mai cunoscute din ultimele două secole: "Sfânta Alianţă" şi "Mica Înţelegere".
Să le luăm pe rând, urmând cronologia şi etalând, deopotrivă, faptul istoric şi reţeta culinară.
Sfânta Alianţă a fost o coaliţie între Rusia, Prusia şi Austria, creată din iniţiativa Ţarului Alexandru I în 1815. Se consideră că, oficial, Sfânta Alianţă a încetat să mai existe o dată cu moartea iniţiatorului ei în 1825. Pilonul principal al alianţei a fost însă Klemens Wenzel von Metternich, om de stat german, a cărui preocupare era de a împiedica răspândirea ideilor revoluţionare, mai cu seamă a celor promovate de Revoluţia Franceză. La Sfânta Alianţă au aderat aproape toate statele europene, cu excepţia Regatului Unit al Marii Britanii, a Imperiului Otoman şi a Vaticanului, devenind, la acel moment, prima organizaţie internaţională pentru apărarea securităţii şi a păcii în Europa.
În gastronomia europeană a secolului al XIX-lea există două feluri de mâncare ce poartă acest nume: "Sfânta Alianţă", având paternităţi diferite. Despre Pularda "Sfânta Alianţă" ("pularda" este o găină îndopată) nu se ştie exact cine a creat-o. Se crede că ar fi opera unui maestru bucătar francez (probabil chiar bucătarul ambasadei acestei ţări în Austria), care, la ideea lui Talleyrand, ministru de Externe al Franţei în timpul lucrărilor Congresului de la Viena (1814-1815), creează un fel de mâncare menit nu doar să puncteze momentul, ci şi să satisfacă (diplomatic) orgoliul Ţarului Alexandru I de a fi fost i
