I-am auzit pe mai mulţi compatrioţi povestind despre prieteni de-ai lor din Germania sau din Spania care n-au televizor, nu citesc ziarele şi nu discută despre criză şi despre problemele ţării fiindcă le au pe ale lor, iar acestea le sunt de ajuns.

Din toată lista de abţineri de la grijile şi obiceiurile secolului, ai noştri, povestitorii, par foarte impresionaţi de faptul că unii oameni trăiesc şi încă foarte bine fără televizor. Au avut televizor şi l-au aruncat la pubelă. Indiferent de condiţia socială a celor care au avut de a face cu vesticii fără televizor, în glasul lor e şi admiraţie, dar şi o undă de teamă. Până unde poţi duce această detaşare de chestiunile zilei? Nu cumva detaşarea, indiferenţa te fac vulnerabil şI, pe măsură ce trece timpul, chiar condamnabil?

Răspunsul l-ar putea avea dacă s-ar întreba în ce măsură grija pentru alţii, pentru colectivul din care fac parte şi pentru ţară schimbă ceva. Nu numai televizorul e o pacoste, dar oricare din înlesnirile tehnologice moderne pot deveni un calvar şi pot da un gen de dependenţă, mai periculos decât drogurile.

Comunismul nu numai că a promovat, el chiar a impus ca mecanism de control social iscodirea reciprocă. Ca să fii gata oricând să-i ajuţi pe alţii, trebuia să le cunoşti îndeaproape vieţile. Să-ţi bagi nasul în treburile lor, să nu mai existe intimitate şi viaţă personală. Televiziunea uniformizează la fel ca şi comunismul preocupările mulţimilor. Îi aduce pe indivizi la acelaşi numitor. Cetăţenii, care se rup de televizor, au conştientizat procentul masiv de abuz, de atentat la intimitate, de control al familiei prin reţelele tv mondiale. Nu mai vor să fie manipulaţi nici direct, prin "formatorii de opinie", nici indirect, prin emisiuni cu pretext ştiinţific sau educaţional.

De mulţi ani observ frecvenţa tot mai agresivă la tv a documentarelor d