Criza a deteriorat mult mecanismul de tran­smisie a politicii monetare. În acelaşi timp băncile sunt în perpetua goană de a-şi reclădi rezervele. Nici nu văd cum s-ar putea accelera consolidarea fiscală în condiţiile actuale. Inflaţia crescută ar obliga băncile să ridice dobânzile la creditele acordate, la rostogolirea acestora. Vedem şi acum "războiul" dintre Trezorerie şi bănci în privinţa dobânzilor de finanţare a deficitului bugetar.

Deprecierea sistematică ar submina încre­de­rea în leu. În măsura în care dobânzile la de­po­zitele în moneda autohtonă nu ar ţine pasul cu inflaţia, persoane individuale şi firme ar fi motivate să le convertească în valute forte. Ce ar începe ca o depreciere controlată s-ar putea transforma într-una periculoasă ca efect al "fugii" de moneda naţională. Aici se cuvine să facem o distincţie între o politică ce nu permite aprecierea monedei naţionale (aşa cum se practică în ţări asiatice) şi una de devalorizare de­liberată. Aceasta din urmă poate avea efica­citate, dar una limitată. Şi este de repetat: pentru a nu avea efecte neintenţionate rele majore ar fi nevoie de o consolidare fiscală puternică. Este posibilă în România o asemenea com­binaţie acum?

Cursul de schimb are un impact semnificativ asupra preţurilor, chiar dacă deschiderea economică (ca procent al exporturilor şi importurilor în PIB) este inferioară multor ţări din UE. Avem şi un grad de euroizare a tranzacţiilor peste 50% din total. O depreciere sensibilă a leului ar diminua (prin inflaţie şi "efectul avu­ţie"/wealth effect) venituri reale, ceea ce ar afec­ta consumul. Cum în România ponderea con­sumului în PIB este mai mare decât în alte ţări, influenţa via consum ar compensa, pro­babil, efectul de stimulare via exporturi. A gândi că un curs, de pildă, de circa 5 lei pentru 1 euro nu ar bulversa situaţia internă denotă superficialitate. Teza că flo