VoxPublica împlineşte un an. Se lansa în 2009 cu un comunicat chiar pe 1 octombrie şi de atunci a tot cîştigat teren, public, colaboratori. Este unul dintre puţinele locuri unde oamenii şi-au pus pe tavă ideile, textele fără să ceară în schimb nimic.

Ideea a venit simplu. Tocmai se destrăma Cotidianul, un nucleu de blogări exista deja, toţi erau hotărîţi să continue să scrie. Şi de acolo totul a mers firesc, am invitat să se exprime voci diferite, cît mai diferite, unii s-au adaptat, alţii n-au rezistat, am invitat inclusiv cititori-comentatori şi au devenit firesc autori vox. Într-un singur an avem probabil cea mai consistentă arhivă de idei, de atitudine, de reacţii la cald sau, în cel mai pesimist scenariu, de “cazuri” bune de analizat în şcolile de media.

Voxpublica a avut din start tonul său aparte, raţional sau nebunesc de susţinere, lucid sau apucat, logic sau anarhic, ultra-argumentat sau ultra-expresiv, în funcţie de autor, în funcţie de situaţie. Fără cenzură, cît mai puţină moderare – lucru greu de făcut într-o epocă a postacilor de partid. Nici o televiziune, nici un ziar, nici un site în care au fost investiţi bani serioşi nu şi-ar putea permite acest romantism şi acest stil de lucru. Noi ni l-am permis pentru că n-am cerut permisiunea nimănui.

Am supărat oameni de peste tot, au fost criticaţi aici inclusiv colegi de trust, colegi de platformă, patronul trustului, puterea, opoziţia, alte trusturi concurente. Pentru că VoxPublica s-a vrut utopia netului: deşi nu sînt reguli, regula bunului simţ a fost implicită în majoritatea cazurilor; deşi autorii nu sînt angajaţii nimănui au acceptat să-şi ofere textele acestei platforme contra expunerii; mulţi dintre autorii au fuzionat practic cu acei comentatori care aveau chef de dialog şi nu de înjurături pur şi simplu; şi, mai presus de orice, au fost experimentate în fel şi chip riscurile op