De cîţiva ani, cînd se apropie perioada Festivalului de la Cannes, o undă de energie străbate suflarea românească. E drept, nu are dimensiunea marilor mobilizări emoţionale din vremurile în care echipa de gimnastică a României pleca, dornică să cucerească lumea, la Jocurile Olimpice. Nu are nici puful patriotic al aripilor de entuziasm naţional pe care plutea selecţionata de fotbal, hăt, demult, cînd mai ajungea la un turneu final. Dar unda asta de energie, care se trezeşte în preajma marelui festival de film, păstrează ceva din orizontul de aşteptări patriotice ale vremurilor în care foamea noastră de identitate se hrănea cu notele gimnastelor şi cu scorurile naţionalei de fotbal. Cîtă vreme spectacolul sportiv al lumii ne conţinea şi pe noi, onoarea noastră terfelită, fie de comunism, fie de capitalismul pe care abia îl descopeream, n-avea cum să rămîie nereperată. Dar, de cînd rezultatele sportive s-au prăbuşit, imperiul entuziasmului nostru naţional s-a făcut, şi el, fărîme. Mai are mici zvîrcoliri de speranţă, cînd regizorii români îşi duc filmele la cîte un festival cu nume sonor. Singurul eveniment care ar resuscita trupul epuizat al bucuriei noastre de a fi români, singurul trofeu care l-ar aduce, măcar pentru o săptămînă, la forma de zile mari a vremurilor trecute, ar fi un Oscar.

DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" Cu ani în urmă, cînd Universitatea Craiova, Dinamo şi Steaua băgau spaima în marile echipe europene, cînd gimnastele din România produceau entuziasm în Occident, ulcere şi beţii de necaz în Uniunea Sovietică, la noi, euforia succesului se consuma sub capac. Nu ne dădea mîna să ieşim pe străzi şi să strigăm diferite chestii. Atunci nu se striga pe stradă ce-ţi trecea prin minte. Bucuria se manifesta acasă, în cel m