Nu sînt pregătit să scriu despre moartea lui Marin Tarangul. În general, nu sînt pregătit să scriu despre moartea nimănui. Cine e cu adevărat pregătit să trăiască şi să comenteze moartea, fie că e vorba despre moartea în ea însăşi, despre moartea unui prieten sau despre moartea proprie? Dar în cazul acesta am, între altele, o problemă de stil. Ce-ar fi zis Marin despre pompa inevitabilă a „necrologului“? Tocmai el, care a fost unul din primele mele modele în materie de vorbit şi de scris. Nu în sensul că am început prin a-l imita, ci în sensul că a fost cel dintîi de care mi-a fost frică. Avea un geniu al identificării şi dinamitării falsului, care funcţiona, în ce mă priveşte, inhibitor la culme, ca să nu zic direct castrator. El e cel care m-a dezvăţat de solemnitate. Mă lua prieteneşte peste picior, oridecîteori luam o poză de (prematură) maturitate, oridecîteori debitam pompos înţelepciuni şi certitudini.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Simţul ceremoniei îl avea din plin. Dar dublat de un enorm apetit pentru firesc şi pentru umor. La optsprezece ani, nu aveam încă intuiţia firescului: din timiditate, hărnicie şcolară şi un soi de tristeţe de fond, arboram, de regulă, un aer grav, sentenţios, fisurat, e drept, din cînd în cînd, de accese de histrionism compensator. Marin, mai mare ca mine cu zece ani, a hotărît că trebuie să mi se administreze o doză compactă de frivolitate. Atît cît să mă destind interior. Atît cît să nu mă mai iau prea în serios. Totodată, şi-a dat repede seama că lecturile mele sînt prea cuminţi, previzibile, lecturi de premiant convenţional, fără suficiente contacte cu autori şi domenii care, în epocă, ţineau, oarecum, de underground. Pedagogia lui a fost, pentru mine, decisivă. Pe de o parte, îmi împrumuta cărţi pe care nu le frecventasem pînă atunci (de la Meister
