Indiferent cine a fost preşedinte, premier, ministru de Finanţe sau şef la Fisc, ori ce sistem de impozitare a fost, statul a avut venituri tot de circa 30% din PIB în ultimii ani. Indiferent cât a fost TVA, acciza la carburanţi sau impozitul pe proprietate, veniturile statului au fost aceleaşi, raportate la valoarea economiei. Se poate spune că atât poate statul să ia sau că atât vor românii să dea.

Faptul că Fiscul vrea să ştie cât şampon folosesc coafezele, câtă apă consumă cei care spală maşini sau de ce organizatorii de nunţi spală atât de des feţele de masă este (deşi sursa măsurilor pare a fi un desen animat) un mic pas în faţă.

Evaziunea "mică", pentru că este multă, este cel puţin la fel de periculoasă pentru bugetul statului ca cea "mare". În momentul în care se anunţă controale, patronii micilor firme din România ţipă ca din gură de şarpe că Fiscul îi vede doar pe ei şi că nu se duce şi la "grei", care, de cele mai multe ori, sunt protejaţi din motive politice. Din păcate, de multe ori au dreptate. Asta nu înseamnă însă că evaziunea lor este mai legală decât a clientelei politice sau a celor care dau şpagă. Fie că este vorba despre evaziunea din sectorul alimentar, energetic, sau din piaţa de zarzavaturi, este vorba tot despre evaziune, despre încălcarea aceloraşi legi, în faţa cărora toţi ar trebui să fim egali, şi ca drepturi, şi ca obligaţii, şi ca pedepse.

Aici este problema statului. Pentru că nu sunt experţi fiscali, economişti sau jurişti, contribuabilii nu pot înţelege şi respecta legea decât dacă statul le oferă exemple, pe principiul "cine face ca ei, ca ei va păţi". Şi nu trebuie să fie vorba despre frică, ci despre respect.

În lipsa unor exemple concrete, în lipsa dovezilor clare că există, totuşi, cineva care îi pedepseşte pe cei care o duc bine în ilegalitate, legea va fi în continuare luată în râs. Fiscul trebuie să