Daca mi-as dori un moto la acest articol m-as folosi de ce a scris Constantin Argetoianu, om politic si fost  prim-ministru al României în 1939 din partea Partidului Naţional Liberal: “Presa e vândută. Ziarele primesc sume enorme din fondurile secrete ca să mai tacă asupra afacerilor regimului. Sunt plătite – unele – chiar şi de partidele de opoziţie care au parale. Recte de unul singur, căci unul singur are parale, Partidul Naţional Ţărănesc, care le-a furat cât a fost la guvern. «Zorile»  lui Socor primesc de la Mihalache 300 mii lei pe lună, «Lupta» excrocilor Honigman 60.000 pe săptămână, «Facla»  lui Vinea 50.000.”  (C. Argetoianu “Însemnări zilnice” – Ed. Machiavelli). Probabil ca lucrurile au fost asemanatoare in primii 15 ani ai democratiei originale de dupa ’89. Intre timp, lucrurile s-au consolidat si presa a devenit o institutie in care “micile (sau marile) atentii” s-au transformat in bugete de publicitate si trafic de influenta, mai mult sau mai putin politic, mai mult sau mai putin cunoscut publicului. Daca ne cautam un corespondent interbelic cu unii fosti gazetari din primul deceniu de dupa revolutia din ’89, astazi oameni avuti, cu proprietati la malul lacurilor bucurestene il vom descoperi pe cunoscutul Pamfil Şeicaru. Campaniile de presă, prezente in paginile ziarelor vremii, erau duse cu o perseverenta si ferocitate vecina cu paroxismul. „Curentul” lui Pamfil Şeicaru, apărut în 1928, se specializase în astfel de campanii, atacând dur şi în mod constant “oamenii cu bani”, proprietarii diferitelor societăţi industriale, bancare sau comerciale. Acestea cumpărau cu mici averi sau rente lunare tăcerea presei şi în scurt timp „Curentul” şi-a achiziţionat un sediu impozant şi o tipografie performantă. Averea lui Pamfil Şeicaru a crescut considerabil, ceea ce i-a făcut pe gazetarii vremii să lanseze vorba „Şantajul şi etajul”. (Presa interbelică româneasc