Acest Dorin Tudoran e omul lui Felix…
Când Dorin Tudoran a hotărât să colaboreze cu Dan Voiculescu şi al său partid, în august 2004, nu pot să spun că l-am bătut pe umăr; am reacţionat chiar violent, discuţia dintre noi atingând cote de avarie nemaiîntâlnite de când îl cunoşteam. Şi îl cunoşteam de nişte ani, dinainte de a ne fi întâlnit în viu, în 1997.
Dorin Tudoran a fost pentru mine mai întâi un personaj din romanul foileton al documentelor Securităţii. O lectură pasionantă; descopeream în spatele rândurilor aşternute cu sârg de organe şi turnători, ca într-o rafinată naraţiune indirectă, portretul unui om. Un om care făcea un lucru pe cât de simplu, pe atât de uriaş: refuza să joace jocul. Vă amintiţi ce i se cerea lui Ripu în Reconstituirea? Mă, băiete, mai dă-i o dată una peste ochi lui Vuică, el cade, noi filmăm, şi gata, plecăm acasă. Filmul se dă la ora educativă pentru tineret şi nu mai are nimeni nicio treabă. Iar Ripu nu şi nu: am dat în el, nu mai dau încă o dată. Ripu nu vrea să se facă. Asta cerea sistemul, ca să nu ai probleme: să mimezi o realitate inexistentă, să o ignori pe cea din faţa ochilor, să joci jocul. Nu ţi se cerea să omori oameni - doar să joci nişte teatru.
Cu o încăpăţânare care şi azi mi se pare fantastică, Dorin Tudoran nu făcea decât să spună lucrurilor pe numele lor: poezia patriotică a ajuns o talangă de gâtul adevăratei poezii; astăzi e un semn al demnităţii poetice să nu scrii la comandă poezii despre partid şi Decebal; nu avem nevoie de conştiinţe în curs de dezvoltare; eu simt pe pielea mea, pe pielea familiei mele, începând de la cozile la care stau ca să pot să-mi întâlnesc familia şi până la cozile de la staţiile de tramvai, că trăim dintr-un anumit punct de vedere iarăşi nişte ani pe care s-ar putea cu mare tristeţe şi cu mare curaj să-i numesc peste 15 ani nişte ani obsedanţi; situaţia este jalnică în
