Mâine, 5 octombrie, cetăţenii din Portugalia vor sărbători 100 de ani de la proclamarea republicii după revoluţia din 1910, care abolise o monarhie veche de 800 de ani. Manuel al II-lea, ai cărui părinte monarh şi frate mai mare fuseseră asasinaţi cu doar câţiva ani mai devreme de anarhişti, a fost, în cele din urmă, abandonat de militari, astfel că, în final, tânărul rege s-a văzut nevoit să ia umilitoarea cale a exilului, stabilindu-se în Anglia.

În România zilelor noastre, mass-media relatează, de săptămâni bune, despre seria protestelor de stradă - unii jurnalişti cu vădită exaltare şi anticipaţie a momentului în care „vremelnicul chiriaş" de la Cotroceni va fi, în fine, izgonit de la Palat prin sfânta furie a mulţimii dezlănţuite. Este, oricum, relevant că „Ziua porţilor deschise" la Cotroceni a fost amânată de două ori în cursul acestui an, neexistând semne că ar urma să fie organizată prea curând.

Totuşi, un segment mai privilegiat al cetăţenilor ţării, anume poliţiştii, a ajuns recent la concluzia că se poate descinde şi neinvitat la Cotroceni, astfel că şi-a trimis vreo 5.000 de reprezentanţi într-un marş neautorizat la porţile Palatului. Lozincile de o rară licenţiozitate au permis o succintă şi totodată înspăimântătoare examinare a gradului de primitivism particular, aparent, unei bune părţi a acestui grup profesional care s-a descurcat, în fond, binişor, atât înainte, cât şi după 1989. De un primitivism similar dăduseră dovadă şi participanţii la mineriadele din anii '90, revărsările lor de instincte joase fiind ulterior condamnate dur şi consecvent de întreaga societate. Astăzi însă, destui cetăţeni nu par a găsi nimic condamnabil în obscenităţile şi grobianismul care au caracterizat răzmeriţa poliţienească şi nici să considere cât de cât merituos modul în care preşedintele a căutat să restabilească terfelita autoritate a statului.

În