Inca din antichitate, medicul grec Hipocrate, caruia astazi ii spunem parintele medicinei, a descris in lucrarile sale detalii despre o pudra amara extrasa din scoarta de salcie cu proprietati menite sa diminueze durerile si sa reduca febra.
Remediul mai este mentionat si in alte texte antice, sumeriene, egiptene si asiriene. Este greu de precizat vechimea respectivului remediu, dar nu incape indoiala ca el se pierde departe, in preistorie.
In alta parte a Terrei, vechii amerindieni foloseau, si ei, scoarta de salcie pentru a usura durerile de cap, febra, durerile de muschi si durerile reumatice. Nu incape nici o indoiala ca remediul era cunoscut si altor popoare, care l-au folosit, dar nu ne-au lasat informatii in acest sens.
Este ciudat ca nu se cunosc referiri la acest remediu din lumea romana sau din peroada evului mediu, dar este sigur ca vracii au cunoscut si folosit calitatile coajei de salcie.
In schimb, se constata ca, mult ma recent, in anul 1763, preotul englez Edmund Stone, din Chipping Norton a consemnat, in scrierile sale, despre calitatile scoartei de salcie, ca remediu impotriva febrei.
Abia in 1828, farmacistul francez Henri Leroux a izolat in forma sa cristalina extractul activ al scoartei, numit salicina, dupa numele latin pentru salcia alba (Salix alba ).
Cam in aceeasi perioada, chimistul italian Raffaele Piria a reusit sa separe acest acid in forma sa pura. Salicina este foarte acida cand se afla intr-o solutie apoasa saturata, cu un pH de 2,4. De la salicilina, se trage numele de acid salicilic.
In 1839, medicii epocii au constatat ca acidul salicilic produce probleme digestive nedorite: iritarea stomacului, diaree, etc. Pentru inlaturarea acestora, abia in 1897, un cercetator de la compania Friedrich Bayer, din Germania, a inlocuit unul dintre grupele functiona
