Dezbaterea găzduită de ZF, în săptămâna 20-25 septembrie 2010, referitoare la oportunitatea activizării politicii monetare şi deprecierii cursului leului pentru relansarea economică, a pus în evidenţă, dincolo de opiniile contradictorii, un consens implicit: captivitatea în care se găseşte de facto politica monetară. Diferenţa se manifestă mai degrabă în privinţa evaluării riscurilor. Dacă domnul profesor Dăianu consideră deprecierea competitivă a leului o politică nerealizabilă în condiţiile prezente (punct de vedere pe care îl consider corect), dat fiind riscurile enorme pe care le-ar declanşa, în schimb, domnul Crăciun pledează pentru o activare a politicii monetare în vederea relansării economice, subevaluînd în parte riscurile. Spre deosebire de statele membre ale zonei euro, o ţară aflată în afara acesteia, cum este România, are la dispoziţie două instrumente pe care le-ar putea utiliza în cazul unui şoc asimetric: politica monetară sau deprecierea monedei. Dacă deficitul structural mare este o constrângere majoră pentru o politică fiscală voluntară, în schimb politica monetară ar fi putut să fie activată. Pierderea acestei flexibilităţi face ca România să nu poată fructifica principalul avantaj de a fi în afara zonei euro.

Cum s-a ajuns însă la această situaţie de non-combat?

Până la izbucnirea crizei, am trăit într-o lume în care politica de stabilizare macroeconomică s-a redus doar la menţinerea stabilităţii preţurilor. Problemele ocupării forţei de muncă şi ale producţiei au fost în bună măsură ignorate. Olivier Blanchard, economistul-şef al FMI, într-o lucrare publicată la începutul anului1, recunoaşte că, până la izbucnirea crizei, se credea că se ştiu ("what we thought we knew") următoarele: (1) politica monetară, prin ţintirea unei inflaţii stabile şi mici, are rolul principal în stabilizarea decalajului de producţie ("output gap