u de ieri de azi se vorbeşte despre necesitatea unei coagulări a mişcării patronale în România, care să permită o mai bună reprezentare a cercurilor de afaceri în dialogul social, în articularea intereselor lor în relaţia cu cei care formulează şi aplică politici publice (economice). Acum, precum afirmă chiar oficiali ai săi, mişcarea patronală este excesiv de fragmentată, supusă unor influenţe parohiale şi uneori cu vinculaţii politice mai mult sau mai puţin vizibile. Această stare se reflectă şi în funcţionarea Consiliului Economic şi Social, care este departe de menirea sa iniţială (sau de pe hârtie).

În cea mai mare parte, organizaţiile patronale autohtone reacţionează la evenimente, nu au capacitatea de a formula poziţii cu bătaie lungă, care să se sprijine pe specializare profesională, pe demersuri analitice solide. Cei care invocă MEDEF (din Franţa), CBI (din Marea Britanie), CONFI (din Italia) etc. recurg la modele care s-au conturat de-a lungul timpului; avem de-a face cu exemple din care se poate învăţa multe, fără îndoială. Deşi mărturisesc că am îndoieli că se va ajunge la o funcţionare analogă a reprezentării organizaţiilor de afaceri în România. Cred însă, în mod ferm, că o coagulare este posibilă. Circumstanţele cer aşa ceva: mă refer la criza economică de mare amploare, la nevoia de a regândi modelul de creştere economică în România, necesitatea ca organizaţiile economice cu greutate să opereze ca autentici "stakeholders" (părtaşi) - cu interes funciar în dezvoltarea economică a ţării şi nu în simpla maximizare a profiturilor într-un orizont limitat de timp. Şi nu în cele din urmă, am în minte modul în care interesele economice ale economiei româneşti sunt promovate în discuţii cu directoratele generale ale Comisiei Europene, în comitete specializate ale Parlamentului European (care are drept de co-decizie legislativă), în dezbateri