Nu, serios, de ce avem nevoie de acest serviciu secret al poliției? Ne cam bîntuie existența încă din anii `90, de cînd a și rămas cu numele acesta. De atunci, toți vor să pună mîna pe el, vă amintiți scandalul dintre PSD și PDL, cînd se lăuda Vanghelie prin presă că a pus mîna pe arhivă. Din declarațiile mai multor politicieni, coaliția PSD – PDL a mers bine, se cam priveau cu ură pe sub masă, dar mergea. Asta pînă cînd scandalul numirilor la Interne a aruncat totul în aer. Iar scandalul acela a plecat de la ”Doi și-un sfert”. Un pic de istorie contrafactuală: sîntem cu bugetul în pioneze, ne împrumutăm să plătim pensii și salarii, totul pe fondul unui conflict politic perpetuu, nu ne-ar fi fost mai bine cu acel guvern de mare coaliție care i-ar fi obligat măcar să vină cu niște soluții comune, în loc să-și scoată ochii pe probleme marginale?

Care e lecția? Pentru politici consensuale e nevoie de un minim de încredere. Iar încrederea nu se poate construi cînd intrăm într-o logică de ”care o are mai mare!”. La agențiile de informații mă refer. Asta a fost partea politică.

Să mergem la cea practică. Singurul serviciu secret desființat în România a fost SIPA, agenția de informații de la Justiție. Ani de zile, SIPA a fost teroarea magistraților. Funcționa pe principiul securistic: adunăm informații de spre toți și tot, fără direcție, fără obiective, și poate le vom folosi la ceva. Deci, SIPA trebuia să știe cine cu cine se pupă, cine cu cine merge în vacanțe, cine cu cine face afaceri. Bun, mi se poate spune, dar e ceva necesar, doar vrem să știm ce ne fac magistrații.

Poate ar fi o idee bună în Suedia, dar nu la noi. Într-o societate în care serviciile sînt de capul lor, să aduni gunoi despre toți înseamnă să construiești pe un maldăr de jeg bun de folosit împotriva cui ridică capul. A venit Monica Macovei și a desființat SIPA. A rămas un singur dep