„Domnule Prim-Ministru, toate astea peste cadavrul meu!“ – zise domniţa, curajoasă, din înaltul funcţiei ei de preşedinte. Preşedinte de partid, carevasăzică. Ehei, nu te pui cu dumneaei, că e bărbată, soro, şi odată mi ţi-l arde pe mitocan!
Personagiul e bine‑cunoscut de la circ, dar s-a afirmat şi în politichie până în trista zi când a rămas fără coledzi. Lavinia Şandru, căci despre dânsa e vorba, îşi apără prinţipurile cu atâta dăruire, că ar fi dispusă, adicătelea, la sacrificiul suprem.
Într-o scrisoare pierdută care n-a ajuns la destinatar, duduia l-a avertizat pe pezevenghi să nu care cumva să îndrăznească a atrage guvernul într-un fapt ruşinos, că dânsa va lupta din răsputeri să repereze onoarea naţiunii.
Şi pentru că mitocanul ar putea să nu vază, să nu auză, că de-aia-i mitocan, tânăra domniţă i-a mai spus-o o dată de la obraz: „Vă spun, domnule Prim-Ministru, că sunt un om curajos".
Şi dă-i, şi luptă, şi dă-i, şi luptă, dar mitocanul - nimic. Atunci, duduia, s-avem pardon: e decisă să lupte pentru normalitate „cu orice preţ", fiind gata să se sacrifice pentru binele naţiunii.
Iar la final, aproape de locul unde se pune degetul pentru iscălitură, îi dă mitocanului şi cea din urmă probă de curaj: „Doar dacă treceţi şi peste cadavrul meu!" Căci şi cadavrele astea, pe cap de locuitor, trebuie numărate ca să înţeleagă şi Pristanda: unul la Primărie, două la Prefectură...
Ca duduia mai rar, mamiţo! Doar cucoana Zoe, cea cu scrisoarea pierdută „în capitala unui judeţ de munte", ce se mai sacrifica aşijderea, de faţă cu Tipătescu: „Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac? Să mor? Să mor dacă voieşti... Pentru că după asta nu o să mai pot trăi".
Dar cum Tipătescu se dovedea rece şi nesimţitor, Zoe îşi pregătea pieptul-kamikaze: „Lasă-mă, lasă-mă în nenorocire... lasă-mă să mor de ruşine... Omoară-mă
