“Românii sunt cei mai buni clienți, nu întârzie cu ratele”, spuneau în 2007 ani bancherii veniți din Vest la munca de jos. Se fereau să spună că românii semnează aproape orice, dar lucrurile erau clare. Iar așa ceva nu citiseră în niciun manual de economie: cum să ai și risc mic și profit mare în același timp.
Aventura creditării a început abrupt în România, într-un concurs de împrejurări care – probabilistic – apare cam la o mie de ani. Economia mondială exploda alimentată de creditul ieftin, țara tocmai scăpase de inflația cu două cifre, iar cota unică aducea în legitimitate câștiguri din ce în ce mai mari. Pe scurt, a plouat cu bani.
Iar pentru orice bancă dezabuzată de dobânzile mici din Vest, de 2% sau pe-acolo, o piață emergentă însemna mai mult decât profituri mari – însemna o nouă viață. În România poți să ceri 8%, să adaugi încă două-trei puncte cu litere mici-mici și să iei în cinci ani de mandat bonusuri cât nu luai la tine în țară într-o viață. Asta, la vârf.
La bază, banii erau prea mulți, fabrica de mici bancheri nu mai făcea față cererii. Regula #1 – fă sucursale unde și câte poți. Regula #2 – dă credit cui și cât cere. Regula #3 – după o vreme, schimbă numele, structura și costurile “produsului”, pentru ca să poți să-l scumpești pentru clienții vechi și să le ieftinești pe cele pentru clienții noi.
Minunea-minunilor, cu un comision de acordare de 3% pe care banca îl oprea din sumă, banii intrau în bilanțul de profit și în bugetul de bonusuri încă înainte ca un client să apuce să plătească prima rată. Una ca asta desființa nu doar manualele de economie și pe cele de fizică. Levitația părea următorul pas în inovația bancară
Tăietură la montaj, scris pătrățos și sacadat, de SF distopic: 3_a_n_i_m_a_i_t_â_r_z_i_u:
12.000 de clienți ai băncilor s-au adunat pe internet, grupuri-grupuri, și cer aplicarea corectă a or
