OPINIE
Se poate vorbi despre România în UE, despre România în ea însăşi, despre om în român şi despre român ca locuitor al planetei Pământ, se poate desena un brand de ţară, mai adevărat şi mai ataşant decât toate opintelile guvernamentale în chestiune, de la fabulospirit până la autofrunza Elenei Udrea, povestind câteva zile din viaţa unui ardelean amărât, care n-are bani de ţiglă pe casă şi dă la peşte fără permis? Te poate face să râzi sănătos, nu să rânjeşti sau să surâzi sec, cum ţi se întâmplă de multă vreme încoace, un personaj traversat de nicio umbră de zâmbet, care nu e interpretat de Buster Keaton? Te poate înduioşa adânc, nu să-ţi stoarcă lacrimi de telenovelă, un om care când scoate o vorbă pe gură, o dată la 5 minute, şi aceea e "No, binie", pare că se teme să nu-şi cheltuiască sufletul vorbind?
E posibil să auzi un turc speriat, rătăcitor prin Salonta, năzuind spre Germania copiilor săi ca spre raiul musulman, cum vorbeşte minute în şir în limba lui din care nu pricepi decât "Almania" şi "Allah", şi după vreun ceas să constaţi că ai învăţat turceşte, căci omul îţi este atât de aproape încât înţelegi tot ce vrea să spună? Poţi să faci dintr-o limbă necunoscută un personaj?
Se poate naşte în spaţiul românesc un cuplu de neuitat, o replică vie a celui din Sperietoarea lui Jerry Schatzberg, vlăjganul bolovănos Gene Hackman şi scundacul febril Al Pacino, doi bărbaţi din mulţime care nu pot opune lumii ostile din jur decât puterea prieteniei lor, când actorii se numesc Andras Hathazi şi Yilmaz Yalcin? Se poate să nu mai râdem la auzul expresiei "tradiţionala prietenie româno-turcă"?
E cu putinţă ca într-un film al unui tânăr regizor român douămiist să apară nişte poliţişti care să nu fie nepăsători, tâmpiţi, corupţi? Să fie lucizi, fără a fi cinici, şi corecţi atât cât se poate?
Un crap zvârcolindu-se pe asfaltul şoselei poate