N-aş putea spune cu certitudine ziua sau ordinea în care aceste cuvinte au intrat în viaţa noastră, dar, probabil, era tot o zi de toamnă, lucru care odată precizat chiar nu îi mai văd relevanţa. Cert este că, în majoritatea timpului, accesul la ele era, din fericire, „închis.

Nu voi stabili ierarhii şi preferinţe între ele. Pe lângă faptul că ar fi nedrept, după cum se va vedea, fiecare are o personalitate bine imprimată - mai cu forţa, mai cu frumosul - în creier, pe retină, în conştiinţă.

Mi-amintesc însă exact ziua în care am realizat că România are „meritul“ să distrugă orice crez. Dacă maică-ta te-a învăţat să crezi măcar în Cel de Sus, România e în stare să-ţi taie elanul evlavios, să te ia de mână şi să îţi spună în stil golănesc: „bă javră, banul e Dumnezeu!“ Nu mai crezi în cărţi, poate pentru că din ele se fac filme. Nu mai crezi în cel de lângă tine, pentru că „femeia e perversă şi rea“ şi „băieţii e numai pentru ei frate“. Aşa am ajuns să ne înecăm frustrările în mâncare.

Românii sunt nişte mâncăcioşi. Nişte mâncăcioşi fatalişti. Mâncarea la americani e asociată cu vina, iar la europeni cu plăcerea. La noi, că doar suntem mai spre est, mâncarea e probabil asociată cu nenorocirea. O ducem rău, suntem săraci cu duhul, buzunarul şi voinţa, dar mâncăm. Nu avem bani în buzunar să trecem bulevardul, dar hypermarketurile sunt pline ochi, mall-urile luate cu asalt, iar în fiecare zi se mai deschide câte o firmă de catering. Mâncăm de parcă ne-a lovit tsunami-ul în gură.

Nu ne e bine? Nici o problemă: mâncam şi jelim. Nu putem să punem jos nici pulpa din mâna stângă şi nici berea din mâna dreaptă.

Tot încerc să înţeleg: n-avem bani, e criză, se iau măsuri, se reduc salariile, ne plângem de ziua de mâine şi protestăm făcând jonglerii, demonstraţii, mitinguri peste marşuri prin Bucureşti. Ca să ajungem acolo ne trebuiesc mijloace de transpo