din numărul trecut
- hrana zilierilor, producători de hrană, este mai proastă decât a deţinuţilor, s-a dezlegat secretul găleţii universale, s-a dovedit încă o dată formidabila capacitate a românilor de a genera şefi şi s-a aruncat o repede ochire asupra unui astfel de şef. La un moment dat s-a cerut, subtil, măcar puţin respect pentru munca zilierilor.
Altfel, Radu se poartă frumos cu noi, nu e unul din acei şefi care vrea cu tot dinadinsul să-i simţi prezenţa în coaste şi superioritatea. Mă rog, el e şi mai şcolit faţă de ceilalţi din echipă. A făcut un liceu de construcţii, apoi a muncit la combinatul siderurgic din Reşiţa. Avea apartament acolo, familie, fierul curgea din furnal şi el o ducea bine. Erau vremuri frumoase. Până când combinatul şi-a dat duhul, tot trecând de la unul la altul, într-o serie de privatizări fără nici un folos pentru stat. Atunci, după 18 ani de muncă, şi-a vândut apartamentul din Reşiţa şi s-a întors în Balta Arsă, în Botoşani. La pământ. Aici nu mai era ca la furnal, unde muncea şase ore, după aceea ieşea în oraş la bere, pus la cravată şi cu ceas la mână. La pământ, munceşti până intri-n el. Asta nu i-a plăcut nevestei, învăţată cu binele. Într-o noapte, a luat-o tiptil prin păpuşoi şi s-a întors în Reşiţa, la trai pe vătrai, unde s-a luat cu altul. Iar Radu a rămas singur, muncind cu ziua pe la alţii. Ori să fie şef.
El e şi suflător în fanfara satului, dar nu poate trăi din muzică fiindcă pe acolo, prin Botoşani, lumea a sărăcit de tot, nu se mai fac nunţi cu fanfară. "Acum vine unul cu un calculator în braţe, pune muzică pe CD şi gata. Calculatorul ne-a omorât pe noi, muzicanţii", zice Radu. Şi mai zice că este o victimă a societăţii. Lucrurile au mers în aşa fel în această lume tehuie, încât l-au împins până jos de tot şi nu a mai putut să se ridice decât până la genunchiul broaştei, ca şef peste o
