Ne intrebam adesea de ce clasa politica are imagine proasta in ochii electoratului, cum se explica numarul mic al liderilor respectati, credibili si care sunt criteriile de evaluare.
Acuzam mereu necinstea, nerespectarea angajamentelor, lipsa apetitului pentru onoare si demnitate, batalia pentru "ciolan", schimbarea optiunii politice in functie de oportunitati, ipocrizia, cinismul, dar, pentru oamenii cultivati, tipul discursului ramane definitoriu.
Cu toate eforturile de a parea cult, frazarea, vocabularul ne dau de gol, iar sintaxa, stilistica, proprietatea termenilor tradeaza calitatea intelectualului. Insumand diagnozele individuale, avem valoarea clasei politice.
Iluziile nu tin de cald
Privind in trecut, se observa trei momente inaltatoare ale retoricii politice: 1848 si Mica Unire, aducerea unei dinastii europene pe tronul tarii, cea mai inspirata decizie politica romaneasca, si Marea Unire, o incununare a celei de-a doua.
Energiile oratorice descatusate atunci au impus mari personalitati: Kogalniceanu, Maiorescu, Delavrancea, Titulescu, Iorga, cativa dintre fauritorii Romaniei moderne.
Concomitent aparea si antidiscursul, ca reactie la peroratiile nelipsitilor imitatori, fenomen surprins corect de Caragiale si Eminescu.
Din nefericire, incet-incet arta discursului politic a cazut in desuetudine. Dupa disparitia parlamentarismului, a libertatilor, cuvantatorii n-au mai constituit referinte ale elitei politice, insasi denumirea de politician fiind ridicola, din cauza conditiei intelectuale joase, a slugarniciei, imposturii, ipocriziei.
Modelele antebelice au fost ascunse in lagare si puscarii, singura preocupare a comunistilor fiind aneantizarea lor cat mai rapida. Fara lideri spirituali, am fost la un pas de pierderea fiintei nationale.
Pe vremea cand "lu