Una dintre întrebările rostite din ce în ce mai des în ultima vreme legat de tema comunismului şi a traducerii în literatură a vechilor traume provocate de acesta se referă la rezistenţa acestui tip de literatură, în sensul longevităţii unui tip de roman care părea să-şi fi mai epuizat din resurse demne de exploatat şi, oricum, să fi provocat deja un fenomen de suprasaturaţie. Literatura exorcizatoare de demoni ideologici, de traume provocate de un regim abuziv şi absurd, îndeplinind o funcţie dublu curativă, pentru scriitor ca şi pentru cititor, părea să-şi fi trăit momentul şi să lase prim-planul literar unor alte tipuri de tematici. Totuşi, apetenţa scriitorilor pentru backgroundul istoric al anilor comunismului pare să nu scadă (lucrurile nu sînt diferite nici în cinematografie, unde istoria recentă e în continuare o temă exploatată asiduu şi deseori garanţia unei acceptări internaţionale concretizate în premii prestigioase). Răspunsul la întrebare a venit prompt, în seara de 27 septembrie, la Ateneul Român, prin mărturisirea dezarmant de sinceră şi directă a Hertei Müller, care a vorbit despre literatură ca despre un exerciţiu de autoînţelegere, necesar supravieţuirii cu sine, un reflex posttraumatic firesc şi unica atitudine posibilă. Cu alte cuvinte, în afara unei înţelegeri depline a istoriei şi a raportului tău cu aceasta, nu poate exista un acord cu tine şi nici un viitor posibil. Astfel, interesul pentru tematica istoriei recente va trece probabil abia odată cu elucidarea şi eludarea unor incertitudini, obsesii, traume, proces dureros şi îndelungat, ca orice recuperare psihoterapeutică. Ultimul roman al Gabrielei Adameşteanu,Provizorat, are însă şi o altă miză, şi anume o punere în oglindă a unor intervaluri istorice care se oferă drept cadru unor existenţe mărunte, radiografiate în detalii ce ţin de universul personal, domestic: povestea personaje