În aproape toate documentele Securităţii reproduse în Eu, fiul lor se observă, pe lîngă gradele diferite de prezentare distorsionată şi „interpretare“ a realităţii date, o distorsiune a limbajului însuşi. În grila unei lecturi ficţionale, aceasta ar degaja efecte apreciabile din sfera comicului şi a absurdului, concurînd în nu puţine rînduri performanţele teatrului ionescian. Astfel, o „NOTĂ-ANALIZĂ privind desfăşurarea urmăririi informative a numitului TUDORAN DORIN“ ne uluieşte încă din primul alineat: „La data de 2 aprilie 1981, cu ocazia analizării desfăşurării urmăririi informative a numitului TUDORAN DORIN, poet, redactor la revista Luceafărul, s-a propus întreprinderea unor măsuri care în final să conducă la scoaterea sa de sub influenţa angajaţilor şi colaboratorilor postului de radio Europa liberă, precum şi la determinarea sa de a renunţa la aşa-zisa activitate «contestatar㻓 (p. 203).

Dorin TUDORAN, Eu, fiul lor: dosar de Securitate, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, Postfaţă de Nicolae Manolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 592 p.

Dacă activitatea lui Tudoran era aşa-zis contestatară, contestatară cu ghilimele, întrebarea imediat următoare este: de ce era nevoie de un dosar voluminos de urmărire informativă? Patru ani mai tîrziu, în 11 iulie 1985, Direcţia I trimite către Inspectoratul Municipiului Bucureşti „spre exploatare xerocopia unui material cuprinzînd fragmente ale unui aşa-zis memoriu ce ar fi fost adresat Organizaţiei Naţiunilor Unite de către SZÖCS GEZA, din Cluj Napoca, KIRALY KAROLY, din Tîrgu-Mureş şi DORIN TUDORAN, din Bucureşti“ (p. 494). Cum adică, xerocopia unui „aşa-zis“ memoriu care, în plus, „ar fi fost“ adresat ONU?

Securitatea relativizează siderant ceea ce urmăreşte în fapt, anulîndu-şi prin toate aceste ghilimetări şi condiţionale obiectul şi rostul activităţii desfăşurate. Pa