Alpinistii care se catara pe cele mai inalte varfuri montane din lume sunt predispusi riscului de a dezvolta o afectiune specifica zonei, numita Acute Mountain Sickness (AMS) sau altitude sickness, care este un fel de "boala de altitudine".
O varianta a acestei boli poate aparea si la aviatorii care se ridica la mari altitudini fara echipamente speciale de oxigenare.
Alpinistii profesionisti care escaladeaza Muntii Kilimanjaro (Africa), si nu doar acestia, nu trebuie sa ignore simptomele acestei boli a "raului de inaltime", iar inainte de orice ascensiune, cataratorii trebuie sa fie aclimatizati zonei, informeaza Medical News Today .
Cercetatorii au realizat analiza comparativa a ascensiunii pe trei rute diferite a Muntilor Kilimanjaro, cu ajutorul unui grup de excursionisti care au primit acetazolamide ca "medicament profilactic". Articolul care analizeaza efectele fiziologice ale "bolii de altitudine" se poate lectura aici.
Alpinistii in forma fizica excelenta nu resimt tulburari fizilogice pana la inaltimea de 3.000-3.500 de metri, insa dupa aceasta altitudine poate aparea disconfort respirator cauzat de scaderea presiunii atmosferice.
Pe masura ce altitudinea creste, aerul se rarefiaza, iar organismul se adapteaza prin accelerarea respiratiei si a circulatiei sangvine, dar si prin cresterea numarului de eritrocite in sange.
Saturatia sangelui cu oxigen este de 90% la altitudinea de 3.500 de metri si scade la 60% la 6.000 de metri.
Simptomele "bolii alpine" sunt cauzate de hipoxia tisulara, oxigenarea necorespunzatoare. Un alpinist poate simti tulburari respiratorii (dispnee), circulatorii (palpitatii), de comportament (apatie) si psihice (halucinatii, euforie). De retinut este ca viteza de reactie scade dramatic, crescand riscul de accidente.
"Acest articol atentioneaz