Bolnavii de cancer sunt umiliţi în ultimele lor zile de viaţă de un sistem medical cinic şi diabolic.

Dragă Palat al Parlamentului,

M-am decis să-ţi scriu după ce te-am văzut, la 1 octombrie, iluminat în roz, la nobila iniţiativă a Fundaţiei Renaşterea. De la înălţimea ta, cred că ai observat că, în ultimul deceniu, în fiecare an, o clădire din Bucureşti a fost iluminată în roz, ca simbol al luptei împotriva cancerului de sân.

Acum, când luminile s-au stins, poate ai să te întrebi dacă sunt întreg la minte că îţi scriu. Mie mi se pare un gest cât se poate de normal în România zilelor noastre, de vreme ce atâtea scrisori, apeluri, proteste, interpelări au fost adresate demnitarilor care mişună în interiorul tău fără să se întâmple ceva. Pentru că una este să te adresezi unor politicieni cu problemele reale în care se zbat românii şi să constaţi că vorbeşti la pereţi şi alta este chiar să vorbeşti pereţilor. (Precum ştii prea bine, şi pereţii au urechi.)

Dragă Palatule, să ştii că românii care se îmbolnăvesc de cancer nu au nicio şansă în ţara noastră. Cei cu bani, cum sunt politicienii care fac legi în sălile tale, se pot trata în Austria sau în Franţa, prelungindu-şi viaţa. Totuşi, să nu-i invidiem, boala asta este necruţătoare.

Dar lipsa de speranţă a bolnavilor de cancer nu-i de-ajuns în România. Ei sunt şi umiliţi în ultimele lor zile de viaţă de un sistem medical cinic şi diabolic. Şi de-aici începe demenţa (care te face să vorbeşti la pereţi). Poţi să crezi, Palatule, că dosarele pacienţilor pentru obţinerea de medicamente din programul oncologic se depun spre aprobare o singură dată pe lună la Casa de Asigurări de Sănătate? Şi că pacienţii care s-au dus la începutul lunii iulie a acestui an li ­s-au refuzat dosarele pentru că trecuse termenul, deşi medicii specialişti care i-au trimis la Casă ştiau că data fusese depăşită? Poţ