Limbajul politic nu beneficiaza inca de cercetari lingvistice serioase. Deranjeaza frazarea neingrijita, agresivitatea vulgara, contaminarea cu pamfletul, invectiva, diatriba smechera si golaneasca, uneori chiar de la tribune oficiale.
Vorbele grele, licentioase, batjocura joasa, ironia primara sunt in contrast cu stilurile oratorice ale unor distinsi politicieni de altadata.
Literatura veche surprinde prin frecventele implicari zoonimice. Motivul apare mai intai in anticichitate, apoi la cronicari, dar il cultiva si savantul Dimitrie Cantemir in Istoria ieroglifica: Brancoveanu devine corbul, Mihai Racovita - struto-camila, Scarlat Roset - cameleonul, C. Duca - vidra, taranii sunt muste, muntenii - vulturi, moldovenii - dobitoace.
Autorul insusi este inorog, animal mitologic sub semnul himerei, al neputintei, iar exprimarea nu difera prea mult de cea contemporana: "bre porc pestit si peste porcit", sau "jiganie cu talpa de gasca, cu coltii de stiuca"!
S-a raspandit perceptia ca plasticitatea epatanta, rezonanta corosiva a expresiei, invatate de la inimitabilii Creanga sau Pastorel Teodoreanu, sunt mai importante decat continutul.
Depasinudu-si modelele, butada ieftina, replica tafnoasa, violenta, "ba pe-a ma-tii!", eventual bascalioasa, urmate de insulta ori calomnie, fac apel la nume de animale, mai ales domestice, cu o inventivitate peste asteptari.
Rand pe rand, cumintea, ezoterica miorita, simpaticul ratan, poeticul bou si blajina vacuta apar in contexte deloc magulitoare. Entuziasmati de zoon politikon, care proslaveste instinctul in dauna profesionalismului, populistii s-au simtit atrasi de stilul neaos, ca reactie perversa la scortosul ceausist.
Imperativul de a cuceri rapid prim-planul mediatic nu a permis recursul la carte pentru a deprinde metalimbajul discursului civilizat
