Cum ar fi ca într-o zi să te trezeşti dimineaţa, să te pregăteşti să ieşi pe uşă, iar când să faci primul pas peste prag să te „străfulgere" situaţia conturilor bancare?! Pe moment, uşa fiind întredeschisă, iar tu pe picior de plecare, să realizezi că ai suficienţi bani cât pentru toată viaţa şi că fâstâcirea aferentă din urmă cu câteva minute cu privire la serviciu a fost doar o pierdere de timp. Dacă aş fi într-o astfel de situaţie, deşi îmi este greu să cred că mă voi afla într-o asemnea postură, m-aş întoarce în casă, aş închide uşa după mine cu cheia - probabil să aud zgomotul făcut de butuc şi să mă conving că nu visez -, după care aş lua un loc în spaţiu pentru a medita supra faptului împlinit. Probabil că primul lucru care mi-ar veni în minte ar fi să mă dezechipez şi să mă aşez cât mai comod. Deja, ceasul, care înainte era un bau-bau când arăta ora de plecare, constituie, de câteva zeci de secunde, un bun de care mă pot dispensa şi pe care nu aş vrea să-l mai văd indicând orele dimineţii. Toate bune şi frumoase. Însă, după ce am închis uşa cu cheia, m-am dezechipat de hainele de scandal, am renunţat să mă mai uit obsesiv la ceas şi m-am făcut comod pe un scaun rece, realizez că nu ştiu ce să fac mai departe. Probabil că nu sunt obişnuit, motiv pentru care o să fac acest exerciţiu mai des, căci de azi sunt unul dintre cei care nu trebuie să-şi facă griji pentru ziua de mâine, care nu mai este obligat să drămuiască salariul până la următoarea întâlnire cu casiera. Brusc şi dintr-odată realizez că dimineţile din cursul săptămânii pot fi şi altfel decât „morocănoase". Nici n-au trecut cinci minute de când am bani şi deja mă gândesc la faptul că serviciul poate fi încadrat la „opţionale". Mai mult decât atât, îmi vine în gând să-mi dau demisia, deoarece azi mă voi plimba prin oraş, prin cafenele, fără niciun stres. Iată că, în 10 minute de când m-am îmbogăţit, am