La sfârşitul lui august, am ajuns pentru o săptămână la Novi Sad, pentru a participe la cursurile şcolii de vară organizată de Balkan Investigative Reporting Network. Nu există tren direct de la Bucureşti la Novi Sad, şi nici măcar din Timişoara la Novi Sad, aşa că singurul mod în care se poate ajunge cu trenul este de a merge până în Belgrad, şi de acolo cu un tren local până la Novi Sad.
1. Într-o după-amiază, după ore, am evadat din Petrovaradin, fostă cetate, acum incintă unde se află un hotel, un muzeu, dar şi câteva terase şi galerii de artă. Aici se desfăşoară şi festivalul de muzică EXIT. Am trecut podul peste Dunăre şi am ajuns într-un oraş în care oamenii ştiu să se distreze până seara târziu cu o bere Lav neagră la o terasă sau plimbându-se pe străzile liniştite din centrul oraşului. Dunărea respira lent în aerul fierbinte. Câţiva pescari fanatici îşi ocupaseră locurile obişnuite pe malul fluviului.
Un vas de croazieră îşi ducea pasagerii, pensionari înstăriţi din Germania, în plimbare prin oraşele de la Dunăre. Am admirat îndelung sculptura „Familia", operă a artistului J. Soldatovic, monument dedicat victimelor recilor zile de ianuarie 1942, când ungurii au executat un număr imens de evrei şi sârbi. O fată cu fustă scurtă şi ciorapi trei sferturi în dungi îşi aranja părul în vitrina unei librării; un bărbat în vârstă încerca să vândă pantofi second-hand de damă la o tarabă. În piaţa în care domină catedrala catolică, bătrânii hrăneau porumbeii, iar copiii alergau să-i prindă. Un bărbat vindea arme de plastic, un altul, vuvuzele, iar un tânăr făcea desene, apărându-se de culorile otrăvitoare cu o mască.
După ce am vizitat muzeul oraşului, aflat în incinta fortăreţei, am cumpărat o carte scrisă de Angelina Cankovici Popovici, ca să înţeleg puţin din istoria acestui loc p
