Violenţa a ajuns să facă parte din cotidian şi, prin urmare, să nu mai mire pe nimeni. Mai stârneşte un val de indignare în rândul opiniei publice, urmat de o analiză a situaţiei, câte un caz care are sau dobândeşte şi implicaţii emoţionale, cum a fost tragedia de la Craiova. Atunci, la presiunea opiniei publice, autorităţile se mobilizează şi se întrec în declaraţii. Starea de alertă durează până când aceeaşi opinie publică dă semne de plictiseală, iar cazul este lăsat să cadă în uitare, revenind „eveniment” abia, poate, la pronunţarea sentinţei. Între timp, au loc nenumărate alte acte de violenţă, mult mai grave ca şi cauză care le generează, chiar dacă mai puţin grave ca urmări – de exemplu, recurgerea tot mai frecventă la armament în plină stradă şi pentru motive minore, ultrajele la adresa oamenilor legii, reglările de conturi între clanuri rivale, în plină zi şi în văzul lumii, în timpul cărora se face apel la arme, mai mult sau mai puţin albe. Dar, cum sunt frecvente, majoritatea acestor evenimente sunt lăsate să se piardă în cotidian.
Între incidentul de la Craiova şi încăierarea de la Timişoara, cu topoare şi arme, între două clanuri rivale de ţigani, nu există, în aparenţă, nicio legătură. Ceea ce au în comun cele două cazuri (la fel, ultrajele) este mentalitatea celor care le generează, mentalitate care îi determină să creadă că au dreptul să-şi facă singuri dreptate, de câte ori au impresia că le este rănit orgoliul sau afectate interesele, că legea şi cei care sunt puşi să o apere şi, deci, să le facă şi lor dreptate, nu au nicio importanţă şi nicio valoare. O mentalitate diformă, născută dintr-o lipsă acută de educaţie, dintr-o deprindere a lor de a se raporta la o scală inversată a valorilor.
În atare situaţii, problema în astfel de cazuri nu o reprezintă lipsa unui poliţist în momentul şi în zona în care are loc un act de violenţă, pe care