Foto: Arhiva Muzeului Literaturii Române Vasile Voiculescu, între "jocul" de-a iubirea şi "jocul" de-a credinţa

"Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,/ Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârţoage roase/ Un alb colos de versuri, mai tari ca nişte oase:/ Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri." În primăvara anului 1958, anul arestării sale, în Duminica Paştelui, aşa îşi începea Vasile Voiculescu unul dintre sonetele "în traducere imaginară"... Era cea mai grea perioadă din viaţa lui, poetul era bolnav, suferea cumplit şi se apropia de nemurire. Dar în toamna aceea, viaţa avea să-i rezerve o nouă întâlnire cu suferinţa... procesul Tribunalului Militar, în urma căruia va fi trimis în temniţa comunistă.

"Domnilor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred ca aş fi fost preot", mărturisea Voiculescu în confesiunile sale. "Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere." Iar "jocul" avea să-l poarte departe, departe, pe mările spiritului şi ale credinţei, făcându-l să dezvăluie şi să-şi dezvăluie cu un curaj pe care, poate, nici unul dintre marii trăitori mistici de la noi nu l-a avut vreodată, taine ale lumii şi ale universului. Iar cea mai mare dintre toate a fost cea a iubirii, sau "jocul cu iubirea" ca să-i urmăm cuvintele. Un joc ce-avea să capete forma desăvârşită în acei patru ani dinaintea arestării sale într-un proces nedrept - ca toate procesele comuniste ale acelei perioade - în sonetele "închipuite" ale lui Shakespeare...

"Pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă literară, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă." "Jocul" lui Voiculescu de-a credinţa avea să-i ţină loc de viaţă şi, uneori, de moarte, în clipele cele mai grele pe care le-a străbă